In ultima saptamina am fost relativ deprimat: am incercat sa-mi gasesc sala de karate si in ultimele zile am ajuns la concluzia ca aici nu se mai face karate. Am fost la trei dojo-uri, doua in campus si unul in Palo Alto si aproape toate super naspa. Astea din campus erau sub orice critica, nu stiu ce credeau ei ca fac dar nu era shotokan. Cel din Palo Alto are un instructor care cica face shotokan din 1960, deci evident stia ce zice. Dar nu mi s-a parut nu stiu ce de bun si, in plus, mi s-a parut ca nu mai are deloc pasiunea aia care trebe.
No bun, perioada asta a durat pina simbata dimineata cind am ajuns din a patra incercare la dojo-ul asta: JKA of Silicon Valley. Aici e antrenor un tip care a stat 8 ani in Japonia la dojo-ul lui Nakayama, unde a invatat meserie. Ca si paranteza, aici l-a avut ca si coleg de antrenament pe eroul negativ din Kuro Obi… Pe linga asta, e un tip inteligent care stie si sa explice ce stie. Asa ca mi-am gasit sala! Am fost super bucuros simbata… Ca si parabola zen, dojo-ul asta era chiar sub nasul meu, la 0.9 mile de apartament.
In plus, vineri m-am hotarit ca ar fi timpul sa-mi mut fundul de pe scaunul de birou si sa ma duc sa alerg o tura cu Stanford Running Club. No bun, ajung acolo si ma prind rapid ca toti erau copilasi in anul 1 sau 2 de facultate. In plus, aproape toti erau prototipul de tocilar de pe coasta de vest: chinezi mici cu ochelari. No bun, la faza asta s-a umflat orezul in mine si am zis ca le arat eu cum se alearga. Din pacate, orezul s-a desumflat rapid dupa vreo 10 minute de alergat cind m-am prins ca majoritatea is beton. Am reusit sa ma tin pina la urma de primul grup, dar greu de numa’ (respiratie de-aia naspa, simtit prinzul pina in git etc.). In timpul asta, naspetii de geek-i povesteau de ultimele filme, ce o sa faca de ziua recunostintei si alte chestii de care mie mi se rupea in momentul ala. Asa ca, in concluzie, mi-am gasit si club de alergat. Macar o data pe saptamina o sa incerc sa alerg cu ei.